Documentarul acesta atipic si devenit deja legenda printre cunoscatori nu a facut furori la singura proiectie care a avut loc cu ocazia Festivalului de Film Francez, in cadrul proiectului “Carte blanche” propus de catre regizorul Cristi Puiu.
Pentru mine a tinut de domeniul miracolului programarea filmului ca atare precum si numarul de spectatori; nu stiu daca majoritatea a inteles despre ce era vorba in acest film.
Primul film al documentaristului Raymond Depardon a aparut subtitrat intr-o engleza penibila cu titlul “A Day in the Country“. “1974, une partie de campagne” se refera la o parte din campania prezidentiala a lui Valéry Giscard d’Estaing si nicidecum la o zi petrecuta la tara. Trebuie spus ca 90% din cele spuse in acest documentar nu au fost subtitrate corect sau au fost pur si simplu eliminate in subitrarea in engleza.
Pe linga cunostintele de limba franceza, spectatorul trebuia sa aiba in plus o ureche foarte fina (sunetul fiind adesea tare prost) si cunostinte relativ solide de istoria politica a Frantei celei de a V-a Republici.
Nu ma innebunesc dupa discursurile de prezentare ale filmelor. “1974, une partie de campagne” insa avea o mare mare nevoie de o introducere care sa explice nasterea si ocultarea filmului, precum si reactiile suscitate de programarea sa tardiva si discreta la televiziune pe canalul “Arte” si apoi in sali in februarie 2002 .
“1974, une partie de campagne” este produsul deciziei staff-ului de campanie al viitorului presedinte de a face o campanie in stil american care sa intinereasca imaginea stearsa a candidatului Giscard d’Estaing, exploatind eleganta cu care acesta sofeaza sau poarta costumele croite drept si gulerele in V.
Campania aduna laolalta fanfara, refrene revolutionare, multimi entuziaste de aderenti in special tineri cu t-shirturi inscriptionate, adunari enorme jumatate miting jumatate show cu vedete, populate de grupuri in delir care sa reprezinte intreaga tara.
Ceea ce astazi pare ingrozitor de banal si face sa surida specialistii in comunicare era atunci o noutate promovata de JFK in anii 60 si in care nu toti candidatii politici se puteau simti in largul lor. Trebuia sa fii tinar, popular si decontractat ca sa nu simti nevoia sa controlezi totul.
Nu tu atasat de presa, nu tu multimi de politisti si de agenti insarcinati cu paza candidatului, nu tu costumiera sau responsabil cu machiajul. Giscard este deseori filmat deplasindu-se singur intr-un 504 caraghios catre vreun miting de campanie.
In acest context care se vrea modernist, Giscard ia el insusi initiativa de a accepta compania cvasipermanenta a unui cameraman (si a sunetistului Bertrand Ortion, singurul care va fi ulterior platit pentru munca sa) in timpul deplasarilor sale, cameraman care se intimpla sa fie Raymond Depardon.
In perioada aceea, acesta era inca un reputat fotograf de presa cu nici un lungmetraj la activ. Desi omul politic respectiv se declara oficial satisfacut de filmul rezultat in 1974, tot el este cel care se opune difuzarii acestuia pina in 2002.
Astazi, “1974,une partie de campagne” este un document foarte pretios despre trecutul deja indepartat, despre mecanismele puterii valabile inca si azi, despre cum se construieste imaginea unui candidat politic, despre cinismul ieftin al aliantelor politice si despre cum cinematograful alege sa vorbeasca despre mecanismele puterii.
Ironia hazardului politic face ca filmul sa iasa in Franta anului 2002 in toiul altei campanii prezidentiale.
Doresc sa subliniez de la inceput enorma diferenta intre reportajul politic de televiziune de azi si camera cineastului de acum mai bine de 30 de ani care mizeaza pe ideea de a prezenta informatia in starea cea mai bruta, urmind ca sensul sa fie extras de catre spectator.
Urmarira incapatinata a omului politic (de la plimbarea prin parcul St Cloud, la pasii facuti in nocturna cu seful de campanie Michel Poniatowski si la un du-te vino nervos pe terasa de la Luvru), inregistrarea fixarea micilor manii (stersul prafului de exemplu, pieptanatul compulsiv) si a “marilor” idei (vezi consiliul de razboi de dupa primul tur de scrutin) sint importante.
La aceasta se adauga culisele procesului de seducere a electoratului, cirdasia dintre televiziune si politica si adevaratele ginduri ale candidatului care straluceste printr-o banalitate adinca dublata de o inteligente calculata si de un simt al aliantelor machiavelic.
Documentarul, care trebuia initial sa se numeasca “50,81%” evolueaza cu o stiinta rara a suspansului pina la culmea lectiei de istorie politica de culise (comitetul restrins dintre cele doua tururi de scrutin, ocazie cu care Giscard isi expune tactica “C’est une élection gagnée d’avance si on ne fait rien” cu conditia sa ramii “rassurant, convenable, gentil…”) sau cum sa stringi voturi mai multe propunind doar un discurs frumos despre cum sa nu schimbi nimic
. Formal vorbind, se poate vorbi de un film in doua parti, una care tine de primul tur de scrutin, mult mai conventionala si ancorata in exploatarea exteriorului si una dintre primul si al doilea tur de scrutin, in care camerei i se permite sa intre in intimitatea lui Giscard, in discutiile si aranjamentele de culise.
Zic “camerei i se permite”, din interviul acordat de Depardon aflam ca cineastul a intervenit direct pe linga Giscard cerind o abordare mult mai putin conventionala a campaniei sale.
Filmul nu foloseste vocea din off, nici efecte fictionale, nici vehementa videoclip angajata de tip Michael Moore. Singura impresie de “lucrat” o lasa selectia cvasi cronologica a secventelor alese intretaiate de “fondus au noir” si, pentru ochiul atent, interventia subtila a montajului.
Un singur exemplu: intr-o prima secventa Giscard discuta la telefon cu Pierre Messmer (primul ministru in guvernul in care Giscard d’Estaing indeplineste functia de ministru de finante) si foloseste cu acesta un ton de comanda. Fondu au noir. In secventa imediat urmatoare, Giscard, filmat din aproape profil asezat la birou isi fluiera ciinele, un superb labrador negru care intra pe usa cu promptitudine si se aseaza la picioarele stapinului sau.
Inteleaga cei care vor dori care este adevaratul raport de forte dintre Messmer, care ar fi dorit sa fie si el candidat la prezidentiale, dar n-a reusit sa se impuna si Giscard care si-a impus candidatura, amindoi oameni politici de dreapta dar facind parte din partide diferite.
Intentia montajului este aici evidenta. Pe mine m-a surprins delicatetea cu care camera stie sa puna la inaintare propria subiectivitate intr-un discurs care se complace in a ramine (aici si in filmele ulterioare) eminamente neutru.
M-a surprins de asemenea si incapatinarea de a folosi captarea directa a sunetului cu riscul ca aceasta sa iasa prost, tocmai pentru a pastra pina la capat materia bruta si faptul inregistrat ca atare, nepregatit si nemachiat in prealabil (sa ma gindesc la obsesia godardiana pentru sunetul direct?)
De aceea n-as spune, precum alti spectatori, ca un astfel de gest cinematografic este azi “lipsit de interes” pentru ca evita sa arate confruntarea cu alti contracandidati dintre care cel mai important s-a dovedit a fi François Mitterrand.
Nu povestea politica oficiala conteaza, ci felul in care cineastul intra in culisele confruntarii televizate dintre cei doi, insistenta cu care camera surprinde in varii ipostaze fotografii si jurnalistii prezenti pe parcursul campaniei, la meetinguri, la iesirea din ministerul de finante pentru o sedinta foto decontractata, la aeroport, in culisele salilor de reuniuni politice.
Camera se intoarce apoi spre momentele de pregatire a adunarilor electorale, secundele dinaintea declaratiilor, insista pe fata candidatului, pe miinile sale atunci cind tine un discurs, cind maninca, vorbeste in privat, cind telefoneaza sau cind conduce.
Camera transforma candidatura politica intr-un pretext, iar candidatul intr-un personaj. Avem de-a face cu un Giscard care traverseaza Franta invaluit intr-o indiferenta suverana, imperturbabila si surizatoare. O felina de o eleganta burgheza cu un suris egal ocupata, pare-se, cu eterna imagine pe care o lasa celorlalti si cu permanenta evaluare a raporturilor de forte cu acestia.
Mecanica intelectuala a lui Giscard este fascinata de organizarea in bloc a aparentei (”Pour la campagne télé, vingt minutes, c’est beaucoup, il faudrait un journaliste avec moi, un qui ne parle pas, qui coupe un peu mais qu ne parle pas trop” – “Pentru campania televizata, douazeci de minute e mult, mi-ar trebui un jurnalist, unul care sa nu vorbeasca, care sa nu ma prea intrerupa si care sa nu prea vorbeasca”).
In acest context, adversarii nu-l intereseaza (vezi indiferenta cu care il trateaza pe Mitterrand), succesul nu-l bucura (vezi magistrala secventa in care Michel Poniatowski ii anunta telefonic rezultatul final al victoriei si care are ca rezultat un zimbet milimetric de “ti-am spus eu?”), prietenii nu-l multumesc (”pourquoi ils parlent ? ils n’ont rien fait” este replica pe care o scapa Giscard in momentul in care la televizor proprii partizani comenteaza entuziasti rezultatul final).
Pe fundal, asa numita “France profonde” a anilor 70, fetele acelea tinere pe care camera le izoleaza ici colo in tumultul mitingurilor electorale si care vorbeste alfel despre una dintre obsesiile candidatului (intr-adevar Giscard a fost si ramine inca, la cei 48 de ani ai sai in 74, cel mai tinar presedinte francez din toate timpurile).
Metoda pe care cineastul o practica in acest jurnal de campanie (a alterna investigatia de teren cu explorarea spatiului intimist interior, a alcatui un portret uman en creux folosind campania in manifestarile ei cele mai diverse, a nota frinturi de discursuri, ironii si aluzii rautacioase la adresa staffului organizatoric, a insista pe pozitia subaltern-decorativa a sotiei si a “sarmantelor” fiice ale candidatului) este cea pe care Depardon o va folosi intensiv in filmele care vor urma: “Ne pas couper, filmer dans la continuité, et apprendre… J’ai fait mes armes sur ce tournage : il fallait un sacré jeu de jambes et laisser tourner la caméra, ainsi que le son, le plus longtemps possible.
C’est comme cela qu’on obtenait des choses intéressantes. Je me vivais comme journaliste, après quinze ans de photoreporter : je travaille avec le réel. J’ai découvert qu’il fallait se saisir des petites choses, des dialogues inattendus, des mots volés“- “Sa nu tai, sa filmezi in continuitate si sa inveti…
Mi-am facut mina cu aceste filmari: trebuia sa ai picioare zdravene si sa lasi camera sa mearga, si sunetul dealtfel, cit mai mult posibil. Asa puteai obtine lucruri interesante. Ma improvizam in jurnalist dupa cincisprezece ani de facut reportaje foto: lucrez cu realitatea.
Am descoperit ca trebuia sa prinzi lucrurile mici, dialogurile neasteptate, cuvintele furate.”) Tot aici este exploatata pentru prima oara sintaxa abordata de cineast in filmele sale ulterioare (”Paroles d’appelés”, “San Clemente”) care lasa filmul sa se insaileze treptat sub ochii spectatorului.
Punctul de vedere al autorului se lasa citit ici colo, in momente cu totul neasteptate, precum secventa in care Giscard se chinuie sa manince mezelicuri si sa bea bere de dragul votantilor sai.
Camera insista cind pe degetele care se chinuie sa decupeze elegant rondeaua de salam uscat cu cutitul, cind pe falcile candidatului care mesteca in gol, fara pic de placere, alimentul cu care nu este nicidecum obisnuit.
Aceeasi mestecare in gol, acelasi zimbet milimetric si aceeasi solitudine esentiala exploatate generos de catre camera, confera personajului Giscard o melancolie pe care rareori filmul politic de fictiune si-o permite (eu una am intilnit-o recent in “Buongiorno notte“) si pe care documentarul politic o arunca la gunoi.
Ce face Giscard atunci cind afla ca a cistigat ? Pai muta canalul televizorului de la dezbaterile politice pe un altul si prefera sa vada serialul american de duminica seara. C
iudat insa, personajul feminin din secventa surprinsa spune altuia “On en parle sur toutes les chaînes de télévision. On ne cite pas de nom, mais le style c’est toi, il n’y a pas à s’y tromper” (”Se vorbeste despre asta pe toate posturile de televiziune.
Nimeni nu da nici un nume dar este clar e vorba despre tine.”) Ca spectator, daca nu ai cunoaste stilul lui Depardon, ai zice ca secventa a fost aranjata ca intr-o fictiune, atit de bine se lipeste ea de momentul respectiv.
Sa nu uitam ca filmul preferat al lui Giscard in aceasta perioada a fost “Primary“, un documentar din 1960 semnat de Robert Drew despre alegerile primare democrate din Wisconsin care-l are in prim plan pe JFK.
Pe afisul acestui film semi profilul lui JFK se afla dedesubtul efigiei lui Jackie Kennedy, in cazul lui Giscard insa nu este cazul, Anne-Aymone, sotia sa, este o prezenta fugara imbracata in verde care nu vorbeste, ci continua sa zimbeasca.
Giscard este de la inceput pina la sfirsit, in ciuda aerului tineresc si doritor de modernitate, singur impotriva tuturor si cu toti laolalta.
Acest curios obiect filmic reaparut nitam nisam in actualitate are pentru multi un aer prea “datat”, prea batrincios fata de care modernitatea nu se simte prea confortabil.
Eu nu i-am simtit distantarea nici macar o secunda si asta in ciuda jeansilor patte d’éph, a elegantelor DS din curtea ministerului de Finante sau a defileului de fantome politice (Michel Poniatowski, d’Ornano, Lecanuet si Labbé) demult apuse.
Pretextul care leaga politica si cinematograful este foarte atragator: un personaj manipulator si seducator, un mare singuratic cu o mare doza de narcisism care reuseste sa domesticeasca prezenta cineastului si care se lasa cu docilitate filmat (”nu-mi place cum ies din spate , ati putea taia aici?” intreaba Giscard, la care Depardon ramine inflexibil “nu, proiectul este continuitatea.“) In acelasi interviu, cineastul vorbeste despre revolutia sunetului inregistrat direct ca expresie a vointei de maxima transparenta a proiectului.
Sunetul si imaginea spun foarte multe despre “animalul politic” luat in absolut; Mitterand, spune Depardon, detesta prim planurile, privilegiind imaginile luate de departe si, pe cit posibil fara sunet.
La iesirea din sala, la sfirsitul proiectiei am prins din zbor o discutie in care se vintura cuvintul “comanda”, ceva de genul pai daca este o comanda cu siguranta filmul a fost lucrat in sensul comanditarului.
Optica pe care cineastul o are astazi despre filmul de atunci este clara: “Am folosit mult timp, ca o scuza, ideea de comanda. Ce greseala: este probabil cel mai bun film al meu”.
O comanda de genul acesta, oarecum complice si oarecum inocenta in intentia sa de transparenta, oarecum manipulatoare, oarecum revolutionara in ceea ce priveste tratamentul materialului brut, oarecum detasata de etichetele “giscardian” sau “de stinga”, oarecum asumind acest gest cinematografic legat vrind nevrind de politic.
Este evident ca astazi un astfel de produs derivat nu ar mai fi cu putinta, ca nici un om politic din lumea asta nu si-ar scoate cameramanul la plimbare in regiunea pariziana in drum spre Palais des Expositions discutind linistit despre aglomeratia de la portile Parisului in plina campanie prezidentiala.
Inchei spunind ca aceasta cronica pica bine, Raymond Depardon tocmai a luat premiul “Louis Delluc” pentru marea sa saga cinematografica taraneasca numita “La vie moderne“, invingind o concurenta de invidiat (Laurent Cantet cu “Entre les murs”, Arnaud Desplechin cu “Un Conte de Noël”, Martin Provost cu “Séraphine”, Jacques Doillon cu “Le Premier venu”, “Le Dernier maquis” de Rabah Ameur-Zaïmeche si Olivier Assayas cu “L’heure d’été”). Pe unele ati avut poate ocazia sa le vedeti in perioada festivalului.
Acesta se adauga la numeroasele premii meritate pe drept de scurtmetrajele si lungmetrajele sale documentare (”Détours”, “Instants d’audiences”, “Muriel Leferle”, “Afriques : Comment ca va avec la douleur?”, “Délits flagrants”, “Reporters”, “Numéros Zéros”) si pentru activitatea sa de fotograf.
Pe cind un miracol cu “La vie moderne” in proiectie surpriza la Institutul francez ?
